În cursul lunii martie un cadru didactic a comunicat public faptul că tavanul unei clase din școala în care preda s-a prăbușit în timpul nopții, în ciuda unor lucrări de renovare realizate cu doi ani în urmă. Ce s-a întâmplat după aceea? Cadrul didactic a fost găsit țap ispășitor de către conducerea instituției școlare pentru dezvăluirea făcută.

Lunile care au urmat incidentului au adus, pe rând, stigmă, reproșuri, stres, tensiune între colegi și evaluări ale comportamentului – doar o parte din povara pe care o resimt multe dintre persoanele care aduc în lumina ochiului public activitățile imorale, problemele și ilegalitățile spațiului în care lucrează.

Cadrelor didactice li s-a interzis să mai intre în școală, iar cursurile se desfășoară acum, teoretic, în câteva încăperi mici ale unei clădiri adiacente unui teren sintetic de fotbal sau online.

Avem peste 958.000 elevi și 12.000 de unități școlare în mediul rural (sursa: AICI), dar în urma ultimelor statistici publicate de Ministerul Educației pentru 2019-2020, peste 23% dintre elevii care intrau în școală la sate acum 8 ani au abandonat studiile până la terminarea gimnaziului (sursa: AICI). Un procent uriaș de abandon școlar care ar trebui să ne dea fiori reci, dar care fără implicarea autorităților locale nu are vreo șansă să scadă în viitorul apropiat.

Nu putem generaliza un astfel de incident, dar ne putem întreba: oare în câte alte școli din mediul rural se întâmplă astfel de lucruri care nu ajung să fie cunoscute pentru că dascălii se tem să vorbească?

Câți alți copii din medii defavorizate sunt și potențiale victime ale acestui lung șir de complicități între autoritățile locale și conducerile școlilor? Rata imensă a abandonului școlar este cauzată și de faptul că acestor copii nu le este asigurat un mediu decent de educație.

În țara în care ”tăcerea este de aur”, în loc să se complacă într-o, aparent, comodă stare de fapt, atunci când tragedia atârnă – la propriu – deasupra copiilor, un dascăl a ales să vorbească tare și răspicat.

Tavanul clasei a V-a s-a prăbușit în timpul nopții și, astfel, nu au existat victime, însă nenorocirea se putea întâmpla și în mijlocul orei de curs, iar consecințele ar fi putut fi nefaste. De această dată, norocul ne-a ajutat să evităm o catastrofă. Dar pentru cât timp?

Pericolul încă plutește, din păcate, deasupra sălilor de clasă. În urma renovărilor de acum doi ani făcute în această unitate școlară, toate tavanele au fost refăcute în același mod cu cel proaspăt prăbușit. De mântuială.

Un scenariu cum doar în România mai este posibil. Dirigenția de șantier, partea responsabilă pentru observarea și corectarea eventualelor lucrări făcute substandard, a fost realizată de firma unui prieten de-ai primarului, fost secretar general al Primăriei.

Banii nu au fost cauza renovărilor slab-calitative, ei au fost miza: Primăria ar fi declarat în acte mai mulți elevi în școala respectivă, tocmai pentru a putea atrage fondurile prin Planul Național de Dezvoltare Locală.

În momentul în care știrea cu tavanul prăbușit în urma lucrărilor de renovare a ajuns în spațiul public, directorului i-a fost atrasă atenția, discret, că trebuie să pedepsească persoana care a avut curajul să dezvăluie cele întâmplate.

A început astfel, un bullying la nivel înalt pentru a da o lecție cadrului didactic care ar fi ”îndrăznit să păteze imaginea școlii”.

Chiar dacă incidentul a izbucnit în luna martie, abuzul este mai prezent ca niciodată: cadrului didactic nu i se permite intrarea în școală sau luarea catalogului pentru susținerea orei de curs.

Părinții nu intervin pentru a lua apărarea cadrului didactic, de frica primarului. Mai ales în zonele rurale, primarul deține în pixul său o putere enormă.

Reproșurile, stigma și pedepsele ar trebui aduse celor responsabili de buna funcționare a școlii, care în loc să își facă treaba pentru care sunt plătiți au ales să rămână tăcuți în așteptarea tragediei și să umple rândurile complicității.

Ba mai mult decât atât, au pus o presiune de neacceptat într-o societate sănătoasă asupra cadrului didactic care a semnalat problemele. Evaluări de formă, bătut obrazul că se puteau “rezolva” lucrurile ca și până acum, fără a atrage atenția public, un lung șir de nopți nedormite pentru dascălul care a avut curajul să devoaleze incompetența autorităților locale.

Acestea sunt tarele unui sistem cangrenat într-o tăcere care, de prea multe ori, a dus la victime omenești.

Nevoile sunt ascunse sub preș cu acel binecunoscut “avem de toate”, chiar și pe timp de criză și tragedie, iar reforma se împiedică, an de an, de bariera “lasă că merge și așa”.

Atunci când un dascăl reușește să aprindă un chibrit în bezna tăcerii, în loc ca cei responsabili să repare greșelile și să învețe din ele, permută vina pentru a fugi de răspundere găsind țapi ispășitori, scoși din joben, doar ca să liniștească valurile de emoție și oprobiu public. Cei care plătesc cu adevărat rămân tot timpul oamenii obișnuiți sau, în acest caz, copiii nevinovați.

De aceea, transparența nu este și nu trebuie să fie vreodată negociabilă, în niciun context. Lipsa transparenței naște corupție, iar tăcerea celor din jur îi oferă un loc ferit și călduț în care să crească și să se extindă. Corupția și toate elementele care o întrețin ucid!

Sunt solidară cu cadrul didactic care a fost pedepsit pentru un gest absolut normal într-o societate democratică. Sunt convinsă că în România metehnelor și a corupției, acesta nu este un caz izolat; tocmai de aceea, doresc să fac un apel către dascălii din alte școli, care au fost martori la situații similare, să iasă din rândurile tăcerii și să vorbească despre experiențele lor. Numai așa putem îndrepta derapajele născute din aceste cârdășii locale.

Să nu uităm că victimele finale ale acestor fire de incompetență sunt copiii. Trag un semnal de alarmă asupra acestei situații, deoarece ei nu au în continuare un spațiu decent în care să învețe, ei sunt cei văduviți de un mediu sigur de educație, iar pentru managementul școlii și pentru autoritățile locale acestea ar trebui să fie principalele preocupări.

Din păcate, nicio lege sau ordonanță de urgență nu poate suplini grija și preocuparea reală pentru binele copiilor.